Astronomii care folosesc Telescopul Spațial James Webb par să fi realizat prima observație directă cu o planetă înghițită de o stea.
Telescopul James Webb a observat o planetă înghițită de o stea. La prima vedere, părea clar că steaua era responsabilă pentru acest fenomen cosmic brutal. Evenimentele de „înghițire planetară” se întâmplă atunci când o stea intră în faza de gigantă roșie (așa cum o va face și Soarele nostru într-o bună zi), moment în care se extinde și se răcește, distrugând orice planetă pe care o atinge.
Însă noul studiu publicat în The Astrophysical Journal sugerează altceva.
Cercetătorii au descoperit indicii că, de fapt, planeta a fost cea care s-a îndreptat cu viteză spre steaua sa, într-un act de „sinucidere” cosmică.
„Fiind un eveniment atât de nou și neobișnuit, nu știam la ce să ne așteptăm când am îndreptat telescopul în acea direcție”, a spus autorul principal, Ryan Lau, astronom la NSF NOIRLab din Arizona.
Steaua în cauză, denumită ZTF SLRN-2020, se află la aproximativ 12.000 de ani-lumină de Pământ. Primele semne despre această planetă înghițită de o stea au apărut în 2023, sub forma unei explozii de lumină, însoțită de apariția unui nor de praf, probabil rămășițele unei lumi distruse. Inițial, părea că steaua era similară cu Soarele nostru și că intrase deja în faza de gigantă roșie. Totul părea să se potrivească. ZTF SLRN-2020 fusese prinsă „în flagrant”, așa că astronomii au decis să revină asupra ei cu ajutorul telescopului James Webb.
„Dacă acesta era primul eveniment de înghițire planetară observat direct, ce țintă mai bună puteam avea?”, a spus Lau pentru Science.
Dar observațiile făcute cu instrumentul cu infraroșu mediu de la bordul telescopului James Webb au dus la o descoperire neașteptată: steaua nu era suficient de strălucitoare pentru a fi o gigantă roșie. Acest lucru schimba complet scenariul: dacă nu era o gigantă roșie, nu putea să se fi extins pentru a înghiți o planetă, notează Futurism.
Cercetătorii cred acum că planeta în cauză era de dimensiunea lui Jupiter și orbita foarte aproape de stea, chiar mai aproape decât Mercur de Soare. În timp, forțele gravitaționale dintre cele două corpuri au destabilizat orbita planetei, făcând-o să se apropie treptat.
„La un moment dat, planeta a început să atingă atmosfera stelei. De acolo a fost un proces accelerat de cădere în stea”, a explicat coautorul Morgan MacLeod, astrofizician la Harvard.
În timpul impactului, planeta a smuls o parte din stratul exterior al stelei, aruncând materie în spațiu. Această materie s-a răcit și a format un inel de praf în jurul stelei. Dar „amprenta” lăsată nu se potrivește complet. Un alt indiciu surprinzător este existența unui al doilea inel, mult mai aproape de stea, compus din gaz molecular fierbinte, mai degrabă asemănător unei regiuni în care se formează planete, decât cu resturile unei lumi distruse.
Pentru astronomi, acest eveniment ridică multe întrebări. Așa arată, de obicei, scena unei înghițiri planetare? Este acest scenariu, în care planeta cade singură în stea, mai comun decât cel clasic al extinderii unei gigante roșii?
„Suntem abia la începutul înțelegerii acestor evenimente. Este singura înghițire planetară pe care am văzut-o în timp real și cea mai clară detecție a ceea ce rămâne după. Sperăm că acesta e doar începutul unei serii de astfel de descoperiri”, a spus Lau.
O galaxie vecină cu a noastră pare să se destrame chiar sub ochii astronomilor
Astronomii au mai rezolvat unul dintre misterele planetei Uranus
Ce se întâmplă dacă nu vom găsi niciodată viață dincolo de Pământ?