O scurtă istorie a medicinei veterinare. Pe urmele vindecătorilor necuvântătoarelor

Cuvântul „veterinar” provine din latinescul veterinaries, care înseamnă „doctor de vite”, fiind derivat din veterinae, care se referea la animalele de povară și, indirect, din verbul veho (a transporta, a trage) sau din vetus (bătrân, vechi). Termenul, așadar, a fost inițial folosit în Roma antică pentru cei care îngrijeau animalele de tracțiune – boi și cai și, contrar credinței populare, medicina veterinară nu a început cu grecul Hipocrate (c. 460–379 î.Hr.) sau romanul Galen (129–216 d.Hr.), ci era deja bine stabilită înaintea lor.

Înainte ca Hipocrate și Galen să-și pună stetoscopul pe inima istoriei, medicina veterinară își trasează originea în cele mai vechi civilizații. Dacă primul este cunoscut drept „Părintele Medicinei”, iar cel din urmă și-a construit reputația pe studiul anatomiei animalelor, adevăratul pionierat al medicinii veterinare aparține unor culturi mult mai vechi.

• Cele mai faimoase opere literare arse de naziști. Cărți interzise care au supraviețuit istoriei
• În urmă cu 121 ani se stingea din viaţă vizionarul care a propus reîntemeierea statului evreu…

Domesticirea animalelor a marcat un punct de cotitură în evoluția umană acum peste 12.000 de ani, însă grija pentru sănătatea acestora a apărut aproape imediat – nu ca disciplină științifică, ci ca necesitate practică și, uneori, sacrală.

Cine a pus bazele medicinei veterinare?

Deși nu este posibil să se afirme cu certitudine unde a fost practicată pentru prima dată medicina veterinară, totuși cele mai vechi dovezi documentate provin din China. Legenda zeului Fuxi, „îmblânzitorul de boi”, care ar fi învățat oamenii să domesticească și să îngrijească animale, reflectă o realitate istorică confirmată de descoperirile arheologice din satul Banpo (4500-3750 î.Hr.). Conform mitologiei consemnate în „Clasicul munților și mărilor” (c. 2600 î.Hr.), Fuxi și soția sa Nuwa au pus bazele civilizației umane, inclusiv a medicinei veterinare. „Preoții cailor” foloseau deja tehnici sofisticate în 3000 î.Hr.: acupunctură pentru tratarea colicilor și a cailor șchiopi, plante medicinale combinate cu ritualuri și proceduri chirurgicale primitive. Această tradiție s-a dezvoltat continuu, de la îngrijirea cailor și bovinelor până la tratarea animalelor de companie, punând bazele unei practici medicale cu adevărat holistice.

Pe meleagurile mesopotamiene, unde zeița Gula veghea asupra sănătății atât a oamenilor, cât și a câinilor săi sacri, medicina veterinară dobândea o dimensiune juridică. Urlugaledinna, primul veterinar cu nume cunoscut din istorie, nu era doar un vindecător, ci și un inventator – sigiliul său personal îl înfățișa cu un precursor al penselor chirurgicale, în timp ce Codul lui Hammurabi stipula cu precizie taxele pentru tratarea unui cal bolnav. Aici, în orașele de lut de pe malurile Tigrului și Eufratului, se naște conceptul de responsabilitate profesională în medicina veterinară.

Egiptenii, cu papirusul Kahun drept manual de referință, duceau igiena la un nivel modern. „Spală-ți mâinile înainte și după tratament” era o recomandare standard pentru cei care îngrijeau vitele bolnave de nagana – o boală parazitară care putea omorî atât animalul, cât și pe stăpânul său. Ce ne spun aceste texte vechi de 4.000 de ani? Că înțelegerea bolilor zoonotice (boli infecțioase care se transmit de la animale la oameni) și importanța dezinfectării nu sunt descoperiri ale secolului XXI.

Apoi, în India antică, unde Sushruta (autorul lucrării Suśruta Saṃhiāa, considerat una dintre cele mai importante tratate antice de medicină care s-au păstrat până în prezent, și de asemenea, un text fundamental al Ayurveda) perfecționa tehnici de rinoplastie pe oameni, elevul său Shalihotra adapta aceste cunoștințe pentru animale. Tratatul lui despre anatomia calului rămâne un model de precizie, iar spitalul veterinar înființat de împăratul Ashoka – cu saloane separate pentru diferite specii – demonstrează o viziune avansată asupra sănătății animalelor. Aici, medicina veterinară nu era un serviciu, ci o datorie morală, reflectând principiile budiste ale compasiunii.

Grecia și Roma au adus în schimb rigorile științifice. Dacă Hipocrate insista pe observația clinică și dieta echilibrată atât pentru pacienții umani, cât și pentru animale, Galen a făcut un pas mai departe – disecând capre pentru a înțelege circulația sanguină. Iar când scriitorul Vegetius a compilat primul manual veterinar european, nu a făcut decât să sistematizeze cunoștințe acumulate de milenii în Orient.

Având toate aceste aspecte în vedere, se poate spune că medicina veterinară nu a evoluat liniar de la „superstiție” la „știință”, ci a dansat mereu între aceste poli. De la templele sumeriene unde preoții-veterinari o invocau pe zeița Gula, până la școlile moderne unde studenții învață biochimie, esența rămâne aceeași: grija pentru animale este oglinda a umanității noastre.

Evul Mediu: o perioadă de regres

Dar acest dans dintre sacru și știință a suferit o ruptură bruscă în Evul Mediu. Dacă în antichitate animalele erau văzute ca ființe demne de îngrijire și respect, Biserica creștină medievală a schimbat radical această paradigmă. Considerând că doar oamenii posedă suflet și valoare divină, medicina veterinară a fost marginalizată timp de secole. Disecțiile au fost interzise, iar cunoștințele acumulate de greci, romani și civilizațiile orientale au fost uitate în Occident.

În acest vid intelectual, doar medicii arabi din Al-Andalus au păstrat flacăra cunoașterii veterinare. Pasionați de arta călăriei și de creșterea cailor, ei au continuat să studieze bolile acestora, traducând și îmbogățind tratate antice. Ironia istoriei? Acești „păgâni” au fost cei care au salvat moștenirea pe care Biserica o respinsese, iar într-o perioadă când Europa se zbătea între dogmă și ignoranță, Orientul Apropiat a devenit, așadar, custodele unei științe pe care o vom redescoperi abia cu secole mai târziu.

Reînvierea în Europa (sec. XVIII)

În inima Iluminismului, când Europa redescoperea rațiunea științifică, medicina veterinară a cunoscut o renaștere spectaculoasă. Claude Bourgelat, un ecvestru pasionat din Lyon, a realizat că epidemia de ciumă bovină care bântuia Franța nu putea fi stopată fără o abordare sistematică. Astfel, în 1762, la curtea lui Ludovic al XV-lea, s-a născut prima școală veterinară din Europa care nu era doar un simplu atelier de potcovari, ci un adevărat templu al cunoașterii unde tinerii învățau anatomie pe cadavre de animale, studiau bolile contagioase și experimentau tratamente bazate pe observație.

Dar Bourgelat nu s-a oprit aici. Vizionar, a convins monarhul să înființeze în 1765 Școala Regală Veterinară, un model care s-a răspândit ca un val prin întreaga Europă: Viena (1767), Torino (1769), Londra (1791). Și fiecare din aceste institute aducea propria contribuție: dacă francezii excelau în chirurgie, germanii au perfecționat diagnosticele, iar englezii au introdus standarde de igienă.

Dincolo de Atlantic, în tânăra națiune americană, progresul a venit mai târziu, dar nu mai puțin impresionant. 1852 marchează un an emblematic: la Philadelphia se deschide prima facultate de medicină veterinară din SUA, unde, într-un cadru multidisciplinar, studenții învățau nu doar despre sănătatea animalelor de fermă, ci și despre controlul epidemilor (o prioritate în condițiile expansiunii vestice), chirurgia de câmp (adaptată la războaiele frecvente) și primele încercări de vaccinare la scară largă.

Această renaștere a medicinei veterinare a fost atât un salt științific, cât și o transformare culturală. Animalele nu mai erau văzute doar ca unelte de muncă sau surse de hrană, ci ca pacienți cu dreptul la tratament competent. De la curțile regale europene la fermele americane, se năștea o nouă eră – una în care prevenția înlocuia sacrificarea, iar cunoașterea științifică biruia superstițiile.

Sursa:

https://www.worldhistory.org/article/1549/a-brief-history-of-veterinary-medicine/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Test de cultură generală. Care animal vede cel mai bine?

Confirmat științific: animalele adorabile chiar fac Internetul un loc mai bun

Suntem tot mai aproape să decodăm limbajul animalelor. Ce se întâmplă când le vom înțelege?

Test de cultură generală. Care este singurul animal care plânge?